De ce nu au aplaudat și la aterizarea mea?

Și uite cum am supraviețuit cu bine celor peste 200 de km schiați în vacanță și era să mă accidentez pe scările avionului, în țară.

După ce am dormit doar o oră înainte de a mă îmbarca în avionul care decola la ora 7 dimineața din Italia spre România, mi-am dat seama că nu e neapărat una dintre cele mai bune zile de-ale mele de când mi-am propus să vorbesc în italiană cu persoana care a preluat bagajul și la final i-am spus ”Grazie mille, Aufwiedersehen”. Mi-a iești bine.

În avion am stat cu ochii închiși mai tot zborul, cu dopuri de urechi ca să anulez zgomotul copiilor plângăcioși și cu speranța că voi adormi. De unde… Măcar am mai ațipit pentru calupuri de secunde, precum reclamele. La final, când a aterizat avionul, am fost surprins de incapacitatea dopurilor de urechi de a anula decibelii generați de aplauzele entuziaste ale stimabililor pasageri.

Având în vedere că i-am văzut așa fericiți, nu puteam sta în calea lor de a coborî primii din avion și a aștepta în autobuze până când coboară toți pasagerii, așa că am rămas printre ultimii. Fix la ieșire, stewardesa mă atenționează că scările sunt umede și există riscul de a aluneca.

Eu, arogant și încrezător, îi zâmbesc, cobor un pic registrul vocii și îi spun pe un fel de intonație a la James Bond după o noapte petrecută în Vaslui, în italiana mea furată din meniurile restaurantelor cu specific, ”Calma, stai calma”.

Și încep coborârea mea pe treptele scărilor, uitându-mă la cele doua buss-uri pline ochi din față, simțind cum mi se umple frigiderul datorită altruismului celor care au câștigat la proba olimpică de ieșit din avion și deja așteptau de peste 10 minute…

Eu, divă de fel, mi-am amintit din reclamele cu băieții care au păr, nu doar urme ca mine, că trebuie să îți treci mâna prin el, uitându-te ușor spre soare și mergând într-un fel de slow motion sau mai ardelenește, ca să fie pe înțelesul tuturor.

Zis și făcut, doar că în timp ce razele răcoroase ale soarelui de ianuarie, îmi acopereau chipul și îmi luminau calea, al vostru a simțit brusc cum piciorul drept o ia în față, stângul mai fraier de fel, fără inițiativă se ia repede după el și aterizez fix în fund, alunecând precum mierea pe următoarele 3-4 trepte ale avionului.

Apoi, m-am repus imediat în picioare, cu capul în pământ ca de, îmi căutam demnitatea împrăștiată pe jos și am continuat drumul spre buss ca și cum nu s-a întâmplat nimic!

După ce am intrat, am realizat penibilul situației și am început să râd singur ca prostul. Iar momentul în care chiar am bușit total în zâmbete, a fost când un alt pasager care cobora în spatele meu, vine lângă mine și mă întreabă clasicul:

” Ai căzut? ”

Nu, boss, am obosit și m-am pus în fund la mijlocul scărilor să-mi trag sufletul. Așa mai fac eu uneori, în două secunde îmi revin și sunt ca nou, mă ridic.

Și totuși, vreau să te întreb, de ce nu au aplaudat și la aterizarea mea?

0 Comments

Leave a Comment

Captcha * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.